Jurnal în așteptare

    Tot am zis că mă apuc de grădinărit, dar tot amân de pe-o zi pe alta, pentru că știu că dacă mă grăbesc scad șansele de reușită. Și tare nu aș vrea să greșesc, prea mult suflet investesc în grădină.
 La un control de rutină printre straturile cu flori ( mint, mă duc și de două ori pe zi în grădină în speranța că bulbii îmi dau un semn de viață) am constatat că vreo câteva narcise, curajoase, au scos capul din pământ. Pe semne că s- au speriat și au rămas încremenite. Afară e vânt și din când în când cad și fulgi de zăpadă...asta e, e totuși februarie. Nu mai suport însă frigul, îmi ingheață răsuflarea, deși nu mai are așa mare putere. Știu că din primăvară până toamna mă plâng de oboseală, de durere de spate, dar nu îmi pasă. E fantastic să vezi că faci ceva util, frumos. Practic de asta trăiește omul, oricât ar fugi de muncă.
     Am auzit chiar azi o replică pe la tv - Dacă nu treci prin iarnă, nu știi să trăiești primăvara! Nimic mai adevărat, mai plin de substanță! Numai oboseala te face să apreciezi și să te bucuri de momentul în care ajungi să pui capul pe pernă. Omul e construit să fie activ, să lase în urma lui un semn al trecerii.
Și iată, în lipsă de ocupație, cum m- am cufundat "...în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte"...